Prea mult bine prosteşte

Afirmaţia din titlu nu este gratuită. Şi nu mă refer acum la nimeni altcineva decît la mine. Pînă în urmă cu vreo cinci ani eram catalogată drept unul dintre cei mai buni jurnalişti. Era imposibil să se întîmple ceva şi eu să nu aflu. Dar nu numai atît: era de ajuns ca persoanele pe care le sunam - şi zău că erau foarte muuuuuulte! - să îmi audă vocea ca să ştie că vorbesc cu mine. Era imposibil să prind o informaţie şi să nu aflu TOTUL pe tema respectivă. Şi asta nu oricum, ci în timp record. Îmi puneam şi puneam întrebări, căutam toate datele, astfel încît documentarea să fie beton. Iar şefii şi cei care mă citeau ziceau că scriu bine.

Nu, nu spun toate astea ca să mă laud. Dimpotrivă. Aş mai adăuga doar că în aceşti ani, şi au fost mai mult de 20, eram, probabil, unul dintre oamenii foarte chinuiţi. Am crescut ca toţi copiii de bani gata. Căci asta fusesem. Dar cînd am intrat în presă eram mamă singură (mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un copil extraordinar care nu mi-a creat niciodată probleme!), eram mereu înglodată în datorii, mă îmbrăcau colegele şi prietenele, ba (spre MAREA mea ruşine), uneori mă ajutau şi cu mîncare. Ca să mă fac mai bine înţeleasă cred că ajunge dacă spun că purtam, la un moment dat, o pereche de pantofi din piele, făcuţi la comandă, care la suprafaţă erau impecabili, dar în tălpi aveau găuri de băgai lejer două degete prin ele. Dar asta nu mă împiedica să muncesc cu tot dragul şapte zile pe săptămînă, cam 20 de ore pe zi. Tot copilaşul meu a dus greul şi din cauza asta. Nu numai că la un an şi opt luni deja învăţase să traverseze strada singur (prin loc nemarcat) dacă voia să îşi cumpere pîine, dar, aşa cum mi-a povestit mulţi ani mai tîrziu, pentru că îi era frică, de pe la patru ani dormea cu un cuţit sub pernă (spera că ar putea să se apere, viaţa lui fiind „plină”, din cauza subiectelor mele, numai de infractori şi răufăcători). Şi totuşi, aşa cum am mai spus, eram unul dintre cei mai bine cotaţi jurnalişti.

Acum? Nu pot să trag altă concluzie decît că m-a prostit binele. Dumnezeu a vrut să ajung, în urmă cu cinci ani, alături de un om MINUNAT. Eu îi spun Uriaşul. Şi nu pentru că ar fi o huidumă. Ci pentru că singura mea problemă este că nu ştiu dacă să pun pe primul loc mintea, sufletul sau caracterul său. Toate trei sînt uriaşe. Sînt cinci ani de cînd orice grijă şi problemă au dispăruit din viaţa mea complet. Tot ce am e bun şi frumos. Pe lîngă lipsa de griji materiale, am parte de dragoste, iubire şi înţelegere. Cei doi copii (căci acum am doi) sînt mari, o duc şi ei bine, sînt sănătoşi şi îmi aduc numai bucurii. Dar eu nu mai sînt cea dinainte. Pentru că pur şi simplu nu mai pot să scriu. Nu mai sar ca arsă atunci cînd aflu despre un subiect. Dacă îmi vine vreo idee pleacă de parcă n-ar fi fost. Dacă mă apuc să redactez o ştire îmi piere cheful după primele două-trei propoziţii. Etc, etc, etc.

Nu-i aşa că prea mult bine prosteşte?

Responsabilitate socială corporatistă. Ce-i aia?

Îmi asum din start posibilitatea de a fi considerată pricinoasă în materie de responsabilitate socială corporatistă. Poate că nici nu m-aş fi apucat de scris dacă nu ar fi venit „provocarea” Corinei Iordache, Online Community Manager - Umbrela Verde.
Nu am să scriu aici despre Umbrela Verde pentru că, aşa cum se vede sînt unul dintre susţinătorii acestei cauze (în ciuda faptului că detest profund culoarea verde :D).

În schimb am să vorbesc despre cîteva lucruri pe care nu le-am întîlnit pe nicăieri, deşi mi-am pierdut cîteva zile cu documentarea pe această temă. De ce am avut nevoie de documentare? Principalul motiv rezidă din faptul că în ciuda celor peste 1000 de mailuri - comunicate din toate domeniile şi de la cam toate instituţiile -, pe care le primesc zilnic, niciodată nu ajung la mine informaţii despre debutul/derularea unor campanii de responsabilitate socială coropratistă. Deşi, aşa cum rezultă de aici http://www.responsabilitatesociala.ro/dialoguri/bilantul-responsabilitatii-sociale-pe-2010.html , ele sînt cu duiumul. Şi dacă nu ajung la mine, cum află restul lumii despre ele?

Dar mai întîi hai să vedem ce înseamnă acest concept despre care se vorbeşte tot mai des. Potrivit Wikipedia

„

Responsabilitate socială a corporațiilor

Responsabilitatea socială a corporaţiilor (în literatura de specialitate abreviată CSR, după forma din limba engleză Corporate Social Responisibility) este un concept care se referă la o prezumtivă datorie pe care companiile (ca actori sociali) ar avea-o faţă de toate părţile implicate în desfăşurarea acţiunilor presupuse de activitatea lor economică. Conceptul se referă la toate categoriile de companii, de la microîntreprinderi până la multinaţionale. Prin datorie se înţelege faptul că respectiva companie trebuie să acţioneze în conformitate cu obligaţiile pe care le are faţă de părţile implicate şi respectând nişte principii morale acceptate de-a lungul tradiţiei.

Istoric şi dezvoltare

Conceptul, apărut după cel de-al doilea Război Mondial, odată cu creşterea economică şi cu exacerbarea rolului jucat de companiile mari în societate, trebuie delimitat de acela de acţiune responsabilă din punct de vedere social. Acest din urmă concept a apărut cu mult înaintea secolului XX şi se referă mai degrabă la un punct singular din strategia unei companii vizavi de părţile implicate, fără fi necesar vreun angajament față de acestea sau faţă de valorile sociale preexistente. Prin contrast, responsabilitatea socială a corporaţiilor reprezintă tocmai un angajament luat faţă de societate şi părţile implicate în ceea ce priveşte acţiunile din sfera activităţii economice.

Perspective asupra responsabilităţii sociale a corporaţiilor

Conceptul este utilizat de etica în afaceri, ramură a eticii aplicate, cu mai multe sensuri, dintre care cele mai adesea întâlnite sunt sensul libertariann şi sensul comunitarian.

Sensul libertarian, sau sensul restrâns al responsabilităţii sociale a corporaţiilor, se suprapune viziunii exprimate de Milton Friedman şi se referă la limitarea conceptului mai sus amintit la activităţile care îi sporesc profitul în limitele legii, prin folosirea adecvată a resurselor disponibile. Acest lucru implică angajarea în competiţia deschisă a pieţei fără folosirea mijloacelor ilicite şi, conform lui Younkins, respectarea drepturilor individuale ale angajaților şi a angajamentelor luate faţă de aceştia, de furnizori şi de clienţi.

Perspectiva comunitariană extinde, în primul rând, sensul conceptului de părţi implicate la totalitatea indivizilor sau grupurilor de indivizi care sunt afectate direct de acţiunile unei companii. În această ordine de idei, responsabilitatea socială va fi definită nu numai în funcţie de angajaţi, furnizori şi clienți, ci şi față de comunitate şi binele acesteia, întrucât o companie este beneficiara directă a resurselor disponibile în respectiva comunitate. Prin urmare, o companie poate fi considerată responsabilă din punct de vedere social dacă, pe lângă respectarea angajamentelor luate faţă de părţile interesate enumerate de adepţii perspectivei libertariene, se distinge prin acte de filantropie şi dacă supune toate acţiunile ei din sfera economică unei confruntări cu valorile sociale specifice comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea”.

Trec peste faptul că toate firmele au preluat prescurtarea din limba engleză, respectiv CSR, ca şi cum modelul românesc - RSC -, le-ar sta în gît, însă nu este de neglijat faptul că, în cea mai mare parte a cazurilor astfel de campanii înseamnă o serie de beneficii pentru firma respectivă, cea mai mare parte a acestor beneficii fiind de natură financiară.

(http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/7_12.pdf şi http://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:zzKHe_0kn5kJ:www.gabi.bizoi.home.ro/5CSR%2520partea3.pdf+beneficii+responsabilitate+sociala&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESickLLSm11yVtyOsxBaK9Iinmei78aJ69q1kt2mAgi7Q0MzG34jVHIt5h7P6q1Ez6UXL75oU6cVQtRAPdcyYzxJQMf-7T0XWRajOS0jVpB0vUUXp3e5GhfqzZpeTsFb_2fGfTeQ&sig=AHIEtbQRszKavChoc4tCkR9sGZ2VGHiOjw - capitolul 2: Costurile programelor de responsabilitate socială).

Şi dacă tot vorbim despre beneficii financiare, cred că pe primul loc se situează, de departe, OMV Petrom. Firma nu pierde nici un prilej de a trîmbiţa acţiunile desfăşurate pe acest segment şi „investiţiile” uriaşe pe care le face, dar „uită” cu desăvîrşire să menţioneze că aceste costuri se regăsesc în permanenta majorare a preţurilor la carburanţi. Cît despre „Ţara lui Andrei”, dacă n-ar fi voluntarii pe care îi fraiereşte Petrom...

Tot la capitolul „aşa nu” aş menţiona mult prea titrata companie Vodafone. E drept că Elena Şerban, directorul Fundaţiei Vodafone România, nu ratează nici o ocazie de a apărea în public la astfel de evenimente sau de a vorbi despre ele, dar nicăieri nu se găseşte un raport al rezultatelor campaniilor Vodafone sau măcar o opinie a unuia dintre beneficiari. Deci totul miroase doar a laudă de sine.

Asta nu înseamnă că toate proiectele de responsabilitate socială corporatistă trebuie înfierate. Printre cele care pot fi notate cu plus am ales Alcohelp, demarat de Heineken şi asociatia ALIAT. Potrivit site-ului, Alcohelp este prima platformă on-line de consiliere şi intervenţie de tip e-health, pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool. Din păcate, rezultatele sînt ca şi inexistente. Adică, după un an de funcţionare a acestei platforme

„ * 17.631 de persoane au accesat site-ul;

* 940 au completat un chestionar de auto-evaluare a consumului personal de alcool;
* 982 au urmat programul on-line de consiliere in 10 pasi;
* specialistii si consilierii Alcohelp au raspuns la 472 e-mailuri trimise de utilizatori;
* 1.514 mesaje lasate de utilizatori pe forumul programului”.

În plus, e imposibil de aflat cîţi dintre cei care au aflat despre acest program sînt alcoolici, iar dintre aceştia cîţi au accesat programul şi au renunţat la consum.


În aceeaşi categorie, din motive evidente, se înscrie şi campania Fundaţiei Sensiblu, care este preocupată de violenţa domestică.


Şi nu în ultimul rînd aş acorda un zece plus firmelor KFC si Pizza Hut. Acestea „desfasoara, pentru al treilea an consecutiv, o campanie de strangere de fonduri in beneficiul programului “Vreau in clasa a noua” al World Vision Romania. Programul acorda burse pentru copii din mediul rural, care au terminat 8 clase, dar care nu mai au bani sa urmeze si liceul”. Par să fie singurii care au înţeles cît de important este programul de educaţie.

Ce aş dori? Simplu: atunci cînd este vorba despre campanii care au cu adevarat drept ţintă sprijinul acordat semenilor, să fie facut cunoscut acest lucru.

Ce pot să ofer? Mediatizare intensiva, fără regim publicitar, atît pe acest blog, cît şi pe ziarul online Sentinţa.

Stefan Hrusca-O ce veste minunata

Stefan Hrusca - Cerul si pamantul

Mi-e frică!

Mi-e frică de faptul că moţiunea de astăzi va fi un eşec. Dar mi-e la fel de frică şi de faptul că ar putea să treacă.

Să mă explic.

Dacă moţiunea -cu totul alaiul protestatar ce n-a putut fi oprit nici de vreme, nici de PDL-, pică, înseamnă să rămînă, în continuare, guvernul Boc, condus de cuplul Băsescu - Udrea. Iar urmarea ar fi Jale. Da, cu majusculă. Pentru că e greu de presupus ce ar mai putea să stăvilească tot răul pe care aceştia sînt în stare să-l facă. Şi pentru că abia acum, întărîtaţi de sila vădită pe care o inspiră românilor s-ar apuca să facă răul în esenţa lui cea mai pură.

Dacă moţiunea, dimpotrivă, trece, situaţia va fi cel puţin la fel de rea. Pe de o parte pentru că cel puţin în prima fază, ar urma ca ţara să fie guvernată de „coaliţia” PSD - PNL. O coaliţie în care primează orgoliile, o coaliţie care are la vîrf oameni tineri, avizi de tot ce poate să aducă după sine PUTEREA. Nişte oameni tineri care au apucat doar să guste, nu să se înfrupte, din toate aceste delicii, dar care abia aşteaptă să o facă. Nişte oameni tineri care nu par în stare sau nu sînt cu adevărat interesaţi să creioneze măcar în linii generale un program de guvernare în stare să rezolve măcar în parte multele şi gravele probleme cu care se confruntă societatea românească în această perioadă.

De ce cred că ar fi aşa? E de-ajuns să treci în revistă reacţiile la „votul greşit” al parlamentarilor. Nu a existat politician care să nu fi recunoscut că votul dat indiferent cărei legi este unul politic. Deci nu contează ce se întîmplă cu cei mulţi, important e să satisfacem orgoliile şi interesle noastre personale sau de partid, indiferent de care parte a baricadei ne-am afla.

Şi-atunci ce e de făcut? Cîndva spuneam că, cel puţin pentru o vreme, ar fi necesar să se introducă Legea marţială, iar ţara să fie condusă de Armată. Acum, mai ales acum, cînd Armata este condusă de Gabriel Oprea, o astfel de soluţie trebuie categoric exclusă.

Şi totuşi, cine ar trebui să conducă România?

De la presă nu poţi aştepta un răspuns. Pentru că presa zilelor noastre şi-a uitat menirea de bază; aceea de a informa şi educa publicul larg. Acum, presa se situează de partea uneia dintre tabere şi, chiar dacă pare a încerca să fie obiectivă, în fapt, „ceilalţi” au dreptul la liberă exprimare doar atîta vreme cît îşi dau cu stîngu-n dreptul, doar dacă spun lucruri de scandal ca să aducă rating sau dacă reusesc să gîdile urechile moderatorilor. În presa scrisă e şi mai rău. Oricît de „bombă” ar fi informaţiile aduse din teren de reporter (înm caz că se mai întîmplă astfel de minuni), ele nu vor fi publicate niciodată dacă nu au culoarea agreată de patron ori de conducerea editorială.

Consecinţa? Oamenii, cei mulţi, nu vor putea să decidă în cuinoştinţă de cauză de cine e mai bine să fie conduşi sau dacă există cineva care să fie macar puţin interesat şi de vieţile lor.

Iar cîtă vreme nupare să existe nici o cale prin care să afli aceste lucruri elementare, dar esenţiale, mai poţi să spui doat atît: MI-E FRICĂ!

P.S.

În timp ce zeci de mii de oameni au ales să-şi strige disperarea şi frigul şi foamea în stradă, pe o vreme vrăşmaşă, cîţiva au dat curs invitaţiei fostului dresor canin Robert Caraman, care a inaugurat - azi,la ora 11.00, în Bucureşti-, primul hotel pentru cîini şi pisici. Cîtă vreme există astfel de afaceri şi clienţi care îşi vor lăsa acolo banii, e puţin probabil că vom avea cu adevărat ochi pentru cei fără bani, lihniţi şi despuiaţi.

Tatiana STEPA - COPACI FARA PADURE

Mi=e dor de voi. Si mi-e dor de mine. Da, cindva voiam sa divortez de mine. Acum as vrea sa ma pot regasi. sa am macar putina liniste in suflet.

Si pentru ca nu gasesc putere sa scriu mai mult, va daruiesc acest minunat cintec al mult prea curind pe veci plecatei Tatiana Stepa.

Tatăl nostru

România are tată vitreg. Despre Traian Băsescu este vorba, pentru că orice şef de stat este tatăl statului cu pricina. Dar la cît de mult rău le face propriilor fii, adică poporului român, doar tată vitreg poate fi considerat. El, Traian Băsescu.
La fel de vitregi pot fi consideraţi şi membrii Cabinetului Boc. Doar că nu ştiu ce grad de rudenie să le atribui în raport cu poporul român. În schimb,ei, miniştrii, ştiu lecţia de cinism pe care şi-au însuşit-o şi pe care au recitat-o, cu toţii, în aceste zile de răscruce, cînd apele şi-au abătut iar urgia asupra oamenilor.
Şi pentru că memoria poate să aibă sincope, aceste lucruri trebuie consemnate. Şi amintite măcar la vremea cînd cinicii de azi vor veni iar cu mîna întinsă la cei pe care acum îi batjocoresc. Cum îi batjocoresc? În fel şi chip, exact cum învaţă de la conducătorul tuturor românilor.
-Băsescu, sinistraţilor din Săuceşti: „Ţara asta se împrumută cu 9 miliarde de euro... cu ce să vă facem digul”?
-Băsescu, la Pătrăuţi, adresîndu-se unei femei rămasă pe drumuri: „Te muţi, te muţi mai sus. Măi oameni buni, de ce v-aţi pus casa aici? Guvernul vă dă materiale de construcţii, o să vină şi ajutoare… Dar e ultimul an cînd se întîmplă asta. De-acum înainte vor primi despăgubiri numai cei care au casele asigurate”.
-Băsescu, la Prăjeşti: „Nici eu nu am încredere în cei care mă mint... Un ministru care mă minte, îl dau afară... Nu mă luaţi drept unul de la televiziune, Tatulici, Diaconescu... Dacă spuneţi că s-au furat bani, minţiţi, pentru că nu s-a dat nici un ban pentru dig. Încetaţi să minţiţi în comună, că nu vă mai ascult. Am închis subiectul, toţi cu asta umblaţi. De ieri numai asta spuneţi, ca v-a furat primarul, ca v-au furat consilierii. Nu a furat nimeni pentru că nu a avut ce fura".
Iar cînd o profesoară i-a atras atenţia că nici el, şeful statului, nu e mai breaz decît miniştrii şi aleşii locali, că din salariile diminuate şi cu preţurile în creştere galopantă oamenii nu au nici o soluţie să se descurce, Băsescu a luat foc: „Să terminăm cu ţăţismele!”.
Aşadar grija zilei de mîine, grija unei bucăţi de pîine, grija unui acoperiş deasupra capului... grija supravieţuirii, în fond, potrivit lui Traian Băsescu, este ţăţism.
Şi de aceea, vin eu şi vă spun vouă, dragi cititori: niciodată nu ştii cînd şi cum te poate lovi necazul. În schimb e o certitudine că celor care ar trebui să ne poarte de grijă nu le pasă. Şi atunci ce rămîne? Învăţaţi Tatăl nostru...