Prea mult bine prosteşte

Afirmaţia din titlu nu este gratuită. Şi nu mă refer acum la nimeni altcineva decît la mine. Pînă în urmă cu vreo cinci ani eram catalogată drept unul dintre cei mai buni jurnalişti. Era imposibil să se întîmple ceva şi eu să nu aflu. Dar nu numai atît: era de ajuns ca persoanele pe care le sunam - şi zău că erau foarte muuuuuulte! - să îmi audă vocea ca să ştie că vorbesc cu mine. Era imposibil să prind o informaţie şi să nu aflu TOTUL pe tema respectivă. Şi asta nu oricum, ci în timp record. Îmi puneam şi puneam întrebări, căutam toate datele, astfel încît documentarea să fie beton. Iar şefii şi cei care mă citeau ziceau că scriu bine.

Nu, nu spun toate astea ca să mă laud. Dimpotrivă. Aş mai adăuga doar că în aceşti ani, şi au fost mai mult de 20, eram, probabil, unul dintre oamenii foarte chinuiţi. Am crescut ca toţi copiii de bani gata. Căci asta fusesem. Dar cînd am intrat în presă eram mamă singură (mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un copil extraordinar care nu mi-a creat niciodată probleme!), eram mereu înglodată în datorii, mă îmbrăcau colegele şi prietenele, ba (spre MAREA mea ruşine), uneori mă ajutau şi cu mîncare. Ca să mă fac mai bine înţeleasă cred că ajunge dacă spun că purtam, la un moment dat, o pereche de pantofi din piele, făcuţi la comandă, care la suprafaţă erau impecabili, dar în tălpi aveau găuri de băgai lejer două degete prin ele. Dar asta nu mă împiedica să muncesc cu tot dragul şapte zile pe săptămînă, cam 20 de ore pe zi. Tot copilaşul meu a dus greul şi din cauza asta. Nu numai că la un an şi opt luni deja învăţase să traverseze strada singur (prin loc nemarcat) dacă voia să îşi cumpere pîine, dar, aşa cum mi-a povestit mulţi ani mai tîrziu, pentru că îi era frică, de pe la patru ani dormea cu un cuţit sub pernă (spera că ar putea să se apere, viaţa lui fiind „plină”, din cauza subiectelor mele, numai de infractori şi răufăcători). Şi totuşi, aşa cum am mai spus, eram unul dintre cei mai bine cotaţi jurnalişti.

Acum? Nu pot să trag altă concluzie decît că m-a prostit binele. Dumnezeu a vrut să ajung, în urmă cu cinci ani, alături de un om MINUNAT. Eu îi spun Uriaşul. Şi nu pentru că ar fi o huidumă. Ci pentru că singura mea problemă este că nu ştiu dacă să pun pe primul loc mintea, sufletul sau caracterul său. Toate trei sînt uriaşe. Sînt cinci ani de cînd orice grijă şi problemă au dispăruit din viaţa mea complet. Tot ce am e bun şi frumos. Pe lîngă lipsa de griji materiale, am parte de dragoste, iubire şi înţelegere. Cei doi copii (căci acum am doi) sînt mari, o duc şi ei bine, sînt sănătoşi şi îmi aduc numai bucurii. Dar eu nu mai sînt cea dinainte. Pentru că pur şi simplu nu mai pot să scriu. Nu mai sar ca arsă atunci cînd aflu despre un subiect. Dacă îmi vine vreo idee pleacă de parcă n-ar fi fost. Dacă mă apuc să redactez o ştire îmi piere cheful după primele două-trei propoziţii. Etc, etc, etc.

Nu-i aşa că prea mult bine prosteşte?