A plecat si Cezar Ivanescu

Si ma doare. E aproape sase si m-am apucat sa fac revista presei pe net. Ce mi-o fi venit? Renuntasem la obiceiul asta de mai mult de un an. Adica la facut revista presei. Pesemne s-a-ntimplat ca de fiecare data: daca undeva exista ceva care trebuie cunoscut, intr-un fel sau altul am sa dau si eu cu nasul pe-acolo.
Dar de ce Cezar? Ok, avea o virsta, era bolnav... Insa il stiam undeva, acolo...
L-am cunoscut in 1985. O viata a trecut de-atunci. Avea jour fixe la Mihaela (cindva, in mod sigur am sa vorbesc si despre ea). In fiecare miercuri, neabatut, pe la sase dupa-amiaza, era zi de bucurie. La usa apartamentului din Militari, unde stateam atunci, sunau Mery si Cezar.
Parca ii vad si-acum. Ea, inalta, mai inalta parca decit el, blonda (de ce-mi amintesc cu inisistenta una dintre fustele ei, alba de la mijloc pina la genunchi si caramizie, cu flori multe si mici de la genunchi pina la glezne?), el - cu fata ciupita de varsat, cu ochii care mereu spuneau mii de povesti, gata in orice clipa sa vorbeasca. Despre poezie, despre literatura, despre felul lui foarte personal si misto de a vedea viata. Si oricit ar fi vorbit, nu te saturai sa-l asculti. Pentru ca avea omul asta un fel de a povesti despre orice...! Si mai avea un dar de la Dumnezeu:stia sa asculte.

Nu, eu, in mod normal nu ar fi trebuit sa ma aflu in aceeasi camera cu musafirii. Dar Mihaela a tinut sa ma simt intotdeauna ca si cum faceam parte din familie. Si iata, acum am ocazia sa-i multumesc. Am putut astfel sa aflu si sa invat atit de multe lucruri...

Iar de la Cezar Ivanescu nu numai ca aveai ce invata. Era orator innascut si de o eruditie rara. In schimb, nu stia sa fie pompos. Nici pretios. Nici gomos. Indiferent cine ai fi fost, Cezar Ivanescu stia sa te faca egalul lui. Sa te inalte pe acelasi piedestal unde se afla el si de pe care nu putea fi clintit. Nu , Cezar nu iti arata piedestalul, nici nu vorbea despre el. Pur si simplu era el insusi. Acel piedestal crescuse firesc, din el, ca o prelungire, mereu mai lunga, a picioarelor.

Si Mery, sotia lui, taaaaaaaaaaare indragostita mai era de el. Stiu ca singuratatea (nu aveau copii) si poate nu numai, o facuse sa aiba o forma fina de dereglare psihica. Adesea, cind era singura in casa, daca se apuca, de exemplu, sa gateasca, o puteai auzi:" acum iau cratita, o pun pe masa, pregatesc tocatorul, iau o ceapa, o curat...".
Cum il iubea pe Cezar? N-am vorbit niciodata despre asta, sau in orice caz, nu cu ea, dar stiu: ca o sotie, ca o amanta, ca o mama, ca o fiica. Adica era iubire absoluta si neconditionata.

Iar Cezar, care si-a gasit sfirsitul in Joia Patimilor pe un pat al spitalului Floreasca, o merita din plin.

Ingerii sa fie cu tine, Cezar!