Mulţumesc, Cris

Cîndva, demult, am fost fericită. Pentru că m-ai primit în viaţa ta. Pentru că îmi permiteai să te iubesc. Ştii cît de mult a însemnat asta?
Acum... nu mai eşti. Ai plecat fără veste spre o destinaţie necunoscută. Şi m-ai lăsat în inima pustiului. Acelaşi pustiu din care m-ai scos în urmă cu numai două luni.
Ba nu. Nu-i acelaşi. Pe acela îl cunoşteam. Eram deja familiarizată cu el. Pentru că eram împreună de ani întregi. Zi de zi, clipă de clipă. Şi mă resemnasem demult. Eram sigură că acolo voi rămîne pe veci. Că există lucruri care mie îmi sînt interzise. Lucruri care pentru mine vor rămîne doar la stadiul de dorinţă. O dorinţă care în timp a devenit tînjire, dar dacă acolo, undeva, scria că eu nu am dreptul...
Sau, poate, atunci, ca şi alte dăţi şi, la fel ca acum, era blestemul pe care mama l-a aruncat asupra mea cînd aveam doar şase ani? Pe vremea aia, într-o seară, cu lacrimi în ochi, mama a îngenuncheat spre soare-răsare, s-a închinat şi a zis aşa: „Fata mamii, SĂ NU AI PARTE niciodată de nimic din ce îţi doreşti!”:
Dar tu ai apărut. Şi mi-ai dăruit o lume magică. Doar prin faptul că mi-ai îngăduit să te iubesc. A fost mult mai mult decît am îndraznit să sper vreodată.
De aceea, pentru cele două luni, îţi mulţumesc, Cris!