Scrisoare pentru Anca

Nu ne cunoaştem şi nici nu cred că mi-aş dori acest lucru. Chiar dacă eşti un om minunat. Prezenţa ta mă doare destul. Pentru că eu ştiu despre tine, pentru că locul în care mă aflu încă e plin de amintirile tale, de prezenţa ta. Atît de plin încît uneori mă întreb de ce NU mă simt ca o intrusă.

Pentru că da, chiar dacă uneori apari şi tu, ştiu că sînt aici pentru mine însămi, pentru ce şi cum sînt eu, nu ca un paleativ. Poate că mai există şi un dram de dorinţă de uitare în faptul că am fost aleasă... Şi nici nu cred că ar fi drept să dispari cu toul. Pentru că atunci ar dispărea şi o parte din trecut, din ceea ce a însemnat viaţa voastră. Şi ar mai însemna că dacă tu poţi să dispari din suflet şi din minte, la fel se poate întîmpla cu oricine.

Da, de acord, egoist gînd, doar că nu mă pot limita la acest egoism. Pentru că îmi doresc mai mult. Îmi doresc ca ceea ce a devenit „noi” aşa să rămînă. Poate, dacă voi eraţi cei care puteau să spună mai departe „noi”, ar fi meritat să mă bucur măcar o clipă pentru fericirea voastră, chiar dacă nu ştiam despre ea.

Şi iată că iar sînt egoistă, Anca. Pentru că acum, omul care vrînd - nevrînd ne uneşte, este măcar puţin şi al meu. Iar asta înseamnă împlinirea unei dorinţe ce s-a născut în urmă cu aproape 20 de ani. Da, poate că sufletul lui nu va mai găsi resurse să îmi dăruiască tot ce ţi-a dăruit ţie, dar oricît de puţin aş primi de la el, pentru mine înseamnă enorm.

Mai ales că vin „să-ţi iau locul” avînd eu însămi sufletul mutilat.

Crezi că de acolo de unde ai plecat poţi să-mi fii alături şi să mă susţii, nu neapărat să arunc ancora pentru că am ajuns în port, dar măcar „să nu mai fie marea supărată”?

Mulţumesc, Anca!