marți, 19 mai 2009

Adio, Rob!

Prima durere? Nu-şi aminteşte cît avea, dar o simte sfîşietoare de parcă ar fi acum. Nici n-a fost înţărcat bine, că l-au luat de lîngă mama lui. Şi l-au dus departe… aşa încep amintirile lui Rob. Da, Rob, calul care acum trăieşte la parcul zoologic din Brăila.

Unii ar zice că pînă la urmă a avut noroc. Nu mai e cal de povară, nu-l mai înhamă nimeni, ca pe vremuri la căruţa grea de parcă cineva ar fi pus acolo toţi munţii, nu-l mai biciueşte nimeni că nu poate să zboare şi nici nu mai simte pintenii cum ii dau sîngele pe la coaste.

Dar azi, 18 mai 2009, e o altfel de zi. Dacă l-ar întreba cineva, n-ar şti să spună de ce… De cîteva zile parcă fiece clipă e ca o negură, care îl poartă cu sine spre nu ştiu unde. Şi acolo, NU E BINE! O simte cu sufletul, cu fiecare fir de păr, cu coama, cu pielea, cu toată fiinţa. Şi îi este teamă. Teamă care, încet, fără să înţeleagă cum şi de ce, se transformă în frică.

Parcă ar vrea să bea nişte apă… „La ce bun?” - se întreabă. „Oricum nu se schimbă nimic”. Şi să vrea, nu are cum. De dimineaţa, omul acela cu suflet negru şi împietrit (l-a simţit de la prima întîlnire), i-a pus o sfoară de gît, apoi l-a legat de un copac. Departe de ceilalţi cai. „Şi, Doamne! N-o să-i mai văd nicodată!?!”

„În schimb, ia uite, aici se adună tot mai mulţi oameni… Brrr! Ce frig îmi e! De ce oare, doar afară e atît de cald… Dar nea’ Vasile, moşneagul care se mai furişa la mine cu un morcov ori un măr, de ce s-o fi uitînd la mine cu atîta jale? Şi de ce i se înnoadă lacrimile în barbă? Dar omul rău de ce-mi tot dă tîrcoale şi se apropie pe furiş? Oare ce ţine în mînă?… Nu, trebuie să scap! Trebuie să fug! Acum, cît mai am timp!”…

…Durerea din gît e ascuţită. A ţintit la beregată, dar nu cu latul, ci cu vîrful cuţitului. Apoi a căutat inima. Şi Rob simte o nouă arsură…Acolo unde lama a străpuns carnea, dar şi în fundul cel mai adînc al inimii. Acum ŞTIE! Ştie că e ultima dată cînd vede lumina. Ultima dată cînd îl mîngîie soarele. Ultima dată cînd vîntul îi adie prin coamă. Dar n-a ştiut… n-a ştiut că înainte să-i pună omul rău funia de gît a fost ultima oară cînd şi-a lipit botul de cel al Şiţei. Şiţa cea bălană pe care de atîtea ori a apăraţo cu lovituri de copită de loviturile cu nuiaua ori cu parul. Mai bine să-l lovească pe el… Că oamenii atîta ştiu: să lovească şi să facă rău.

Aşa cum Îi fac lui acum. Nu numai cel ce loveşte necontenit cu cuţitul în carnea moale şi dureroasă. Dar şi ceilalţi, care stau pe margine şi rîd. Parcă se bucură de chinurile şi suferinţele lui…Şi sîngele curge gîlgîind…

…Acum, GATA! Nu mai doare, nu mai e negură, nu mai e nelinişte. Pentru că nu mai e nici Rob. A ajuns hrană pentru lei.

P.S.

S-a întîmplat de-adevăratelea. Pe 18 mai 2009, la parcul zoologic din Brăila. Directoarea de-aici spune că era un cal bolnav, iar instituţia va face niste verificări. Da, imaginile sunt reale, dar asta nu înseamnă că astfel de practici reprezintă un obicei (salariaţii o contrazic). Oricum, cel care a maltratat calul nu va păţi nimic. Chiar dacă există o lege penală care pedepseşte cruzimea faţă de animale…

2 comentarii:

  1. trist su dureros...chiar...infricosator.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, ai tare multa dreptate. poate de aceea, in general, simt nevoia sa spun ca jignim animalele atunci cind folosim apelative gen "boule", "magarule" etc.

    Iar pe tema asta ar fi de scris la nesfirsit...

    RăspundețiȘtergere