Intilnire cu marea

Azi am intrat pe chatul radiolynx. Nu ca ar fi prima data, dar o fac tot mai rar pentru ca oamenii care se aduna acolo au un talent deosebit sa te tina alaturi. Si ca un facut, eu mereu am o gramada de treaba, iar daca apuc sa intru pe chatul asta minune, ma uita Dumnezeu acolo.

Dar, cum ziceam, am intrat. Si cum stateam eu de vorba cu ema, da asa e, cu "e" mic, din cauza zilei care se anunta torida inca de la primele ore, mi-am amintit ca a venit caldura. N-o suport! Ma deprima, ma face artagoasa si eforturile pe care trebuie sa le fac pentru a-mi controla reactiile (nu-i normal sa-mi vars nervii pe ceilalti pentru vini pe care nu le au, nu?), e urias. Iar starea mea psihica nu e dintre cele mai confortabile. Cel putin nu in ultimele luni.

Si ma-mpinge pacatul sa vorbesc despre caldura de-afara. Iar ema alta treaba n-are decit sa vorbeasca despre nisip, tarm, valuri... N-am ratat ocazia sa-i spun ca mi-as dori ca un mogul de presa sa infiinteze special pentru mine o agentie la Polul Nord sau la Polul Sud, dar asa mi-am amintit si de prima mea intilnire cu MAREA. si i-am promis emei ca am sa scriu despre ea.

Era inceput de martie si eu aveam 17 ani. Va dati voi seama? Cindvaaaaaaaa am avut si eu 17 ani. Era o perioada foarte interesanta din viata mea. (Ei, nu sariti, ca am de gind sa spun doar cit trebuie sa stiti acum. Restul, alta data. Poate). De o luna si mai bine bintuiam prin tara fara nici o tinta, fara nici un Dumnezeu. Plecasem de-acasa pe furis, cu hainele de pe mine, cu buletinul de identitate (pe-atunci inca nu "se inventase" cartea de identitate), cu 50 de bani de pe vremea aia si... cine ride, ma'sa-i curva!... cu o papusa. Erau papusile Adelina, facute de Aradeanca. Mi-era atit de draga papusa asta ca odata m-am si tuns la fel ca ea. Sau poate ca m-am tuns la fel ca ea pentru ca era o tunsoare ciudata? Nu mai stiu. Dar stiu ca atunci cind am plecat n-am avut putere sa ma despart de ea. Si am carat-o peste tot cu mine. O purtam in brate, ca pe un copil. Indiferent unde mergeam. Acum ma intreb de ce nu am vorbit niciodata cu ea despre toate grijile care ma framintau, despre gindurile negre si chinuitoare care ma asaltau. Poate ca mi-ar fi fost mai usor , iar azi nervii mei nu ar fi la pamint. Pentru ca m-as fi eliberat macar de o parte a poverii care era mult prea mare chiar si pentru niste umeri puternici. Dar'mite pentru ai mei, de adolescenta firava. Aveam incredere in ea. Sigur nu m-ar fi tradat. Poate, asa cum aveam sa fac mai tirziu cu fiul meu, am vrut sa o feresc macar in parte de acele griji? Cine stie.

Dar, cum ziceam, atunci ma plimbam prin tara. Ma suiam in primul tren, care nici macar nu stiam unde merge si la cap de linie, sau unde credeam eu ca e bine sa o fac, ma dadeam jos. De ce coboram din tren? Habar n-am. Cum nu stiu nici de ce ma suiam in urmatorul care pleca. Uneori. Alteori ramineam o zi - doua in localitatea cu pricina. Imi cautam serviciu. Cum voiam eu sa ma angajez fara nici un act de studii la mine si minora? Nu ma-ntrebati. Credeam in steaua mea si in reusita. Ce motiv aveam sa fiu increzatoare? Iar nu stiu sa raspund. Poate faptul ca am lucrat de la 12 ani si de la 16 aveam carte de munca? Da, dar si aia era tot acasa. Evident, daca tot am plecat brusc si dintr-o data, cum zicea pe vremuri un copilas de opt ani, nici nu mi-a trecut prin cap sa imi fac lichidarea, ori ca mi-ar trebui cartea de munca. Eu stiam pur si simplu ca stiu deja sa fac o multime de lucruri si mi se parea mai mult decit de-ajuns ca sa ma pot angaja. Nu la fel era si pentru cei carora le ceream o slujba. Asa ca plecam mai departe. Adica acolo unde mergea primul tren. Ce-am mincat, unde am dormit, cu ce mi-am platit biletele de tren? Cred ca perioada aia a fost atit de neagra incit am tinut sa scot definitiv din minte amintirile. Deci nu mai stiu. AM UITAT! Tin minte doar partea cu plata drumurilor. Pentru ca dupa o vreme, adica dupa citeva luni, cind deja ma stabilisem in Bucuresti si mi-am gasit, in sfirsit, un serviciu, au inceput sa vina amenzile de la CFR. Ani de zile am tot platit. Nu ca as fi fost constiincioasa. Dar mi se opreau banii pe statul de plata si cum a venit prima "bucurie" am devenit oaia neagra in ochii tuturor sefilor. O fata care a vagabondat nu era demna de orinduirea comunista. Dar n-am vagabondat! Zau ca nu! Pur si simplu incercam si eu sa-mi gasesc un loc sub soare. Nu simteam nevoia sa ma sinucid, iar atita vreme cit eram vie imi doream si eu citeva lucruri care, se pare, nu mi se cuveneau: voiam sa am un acoperis deasupra capului si - la propriu -, bani cit sa-mi pot cumpara si a doua zi piine. Mi-ar fi fost mai mult decit suficient, pentru ca dorintele mele materiale niciodata nu au mers mai departe de atit. Si cind zic piine, chiar am vedere doar piinea, pentru ca n-am nimic impotriva sa traiesc doar cu piine. Bine, acum mi-ar trebui si bani de tigari, dar pe vremea aia nu fumam.

...

Si uite ce departe m-am dus de la drumul de-nceput. Cel in care ma intilneam cu marea.

...

Deci era martie 1981. Iar trenul a ajuns la Constanta. De ce am ramas? Simplu. Intuitia sau cine o fi fost (pentru ca de spus nu-mi spusese nimeni, niciodata si nici nu citisem nicaieri) mi-a spus ca vine sezonul (termenul il cunosc acum, atunci nu-l stiam) si as putea sa ma angajez. Ce nu mi-a spus intuitia a fost partea practica. Aceea in care sezonul nu se deschide in martie:). Urma sa aflu, nici o grija! Dar pina acolo mai e.

Deocamdata era dimineata, eram in Constanta si daca tot eram acolo m-am gindit ca cel mai bun lucru pe care-l am de facut este sa merg sa vad marea. Mai auzisem despre ea, ba odata era cit pe ce sa merg si intr-o tabara la mare (cind eram in casa de copii), simteam cumva nelamurit ca mi-e dor de ea, desi nu ne intilniseram niciodata. Auzisem ca e frumos si bine la mare. Mi-era dor de frumos si mi-era dor sa-mi fie macar putin bine. Deci "fir intins" spre mare! Sau cap - compas? Ziceti voi cum vreti, ca eu tot acolo am ajuns. Intrebind din om in om si pe jos, ca nu stiam cum se circula cu troleibuzul:D.

Si am ajuns. La stabilopozi, in dreptul Cazinoului. Nu, asa s-a nimerit. Notiunea de cazino nu reprezenta nimic pentru mine... Am auzit-o inainte s-o vad. Auzeam ceva cu totul nou. Ceva pe care nu stiam cum sa-l inteleg si chiar si-acum mi-e greu sa-l descriu in cuvinte. Era furie, tumult, sfirsit de lume, vaiete si plinsete din cele mai adinci adincuri ale sufletului si era SENIN. Da, sunetul acela era cer senin si luminos, plin de dragoste de viata, de iubire si de chemari. Am inceput sa alerg, iar Adelina, papusa mea, parca rostea fara glas:" Unde te grabesti? E acolo de mii de ani si va fi la fel multa vreme dupa ce tu vei fi plecat cu totul din lumea asta. Dar acum e aici pentru tine. Numai pentru tine. Te-a asteptat". Si da, era numai pentru mine toata marea aia mare. Nicaieri, cit vedeai cu ochii, nu mai era nici un om. Sa zic de tipetele pescarusilor? Daca erau pe-acolo eu nu-mi amintesc.

Imi amintesc doar MAREA. Credeti cumva ca era neagra? Mutati-va gindul. Era o mare de spuma alba. Spuma spumeginda. Si cu valuri uriase. Valuri mari care veneau de departe, de cine stie unde, urmate de alte valuri mari venite de cine stie unde, care pe masura ce se apropiau de tarm se transformau in uriase guri de monstri, cu colti albi de spuma, gata sa te inghita. Valuri care se repezeau spre tine si pareau gata sa te inhate in orice clipa. Si sa te duca departe. Ca sa nu mai stie nimeni, nicodata, nimic de tine. Sa te ia intr-o lume a miracolelor, unde totul e chin si durere ucigatoare prin atita bucurie care ti-o poate aduce. Cum vine asta? De ce credeti ca eu, un biet om, as putea sa va spun? Nu fac decit sa va povestesc ce-mi spunea mie marea atunci. Pentru ca marea vorbea cu mine. Ma ameninta cu tot ce e mai rau daca nu-i urmez chemarea si ma ademena cu promisiuni si sunete neamaiintilnite. Voia sa ma dau ei si sa nu ne despartim in veci. Era mareata si frumoaaaaaaaaaaaaasa! Iar timpul trecea si vazind ca nu ma poate convinge, nici indupleca, ea, MAREA, a incercat o noua stratagema. Sau strategie? Si-a schimbat chipul. Si straiele. Fara ca eu sa bag de seama cind si cum a facut-o. Pur si simplu m-am pomenit deodata in fata unei alte fiinte. Sau fapturi? Era neteda, lina, linistita... Ca un om care s-a chinuit mult cu o boala grea si brusc, un leac miraculos l-a facut bine. Si tinar. Si frumos. Si in linistea aia care a cuprins marea am putut sa-i vad necuprinsul. Era atit de multa apa... Dar de ce era atit de rece? De ce parea sa fie stapina intregii lumi? De ce era atit de salbatic de frumoasa? De ce era la picioarele mele si totusi, atit de departe?

Mi-am bagat miinile in mare, mi le-am balacit, apoi le-am facut caus si apa marii m-a hranit in acea zi de martie.